Pentru Biserica Ortodoxă, sfinţenia nu este reuşită omenească, familiarizare morală individuală cu virtuţile, ci legătură şi comuniune cu Dumnezeul Treimic. Cu cât omul doreşte mai mult o relaţie sinceră cu Dumnezeu şi cu aproapele lui şi se luptă în acest scop, cu atât mai sfinţit este de Creatorul lui, ca să fie slăvit Dumnezeul Treimic în persoana lui şi prin el de întreaga umanitate.
Sfinții și mulţi alți oameni ai lui Dumnezeu contemporani cu ei au înţeles de foarte devreme că au de-a face cu un Dumnezeu Care doreşte cu ardoare ca omul, făptura cea „după chipul Lui”, să se asemene cu El. Au înţeles că patimile, păcatul şi duhul acestei lumi nu au nici o stăpânire asupra omului din clipa în care Hristos, Dumnezeu-Omul, a nimicit puterea morţii prin Sfânta Lui Înviere. De aceea au şi ales în mod liber să trăiască cu Dumnezeu, au ales pocăinţa, rugăciunea, înfrânarea, smerenia, credinţa, nădejdea, iubirea, iertarea, sfinţenia, Împărăţia veşnică a Dumnezeului Treimic.